Secretele Bisericii Domneşti din Curtea de Argeş: Povestea cavalerului misterios

mai 23, 2017
/ /
Comments Closed
/

Secretele Bisericii Domneşti din Curtea de Argeş: Povestea cavalerului misterios

mai 23, 2017
/ / /
Comments Closed
biserica

Cine este personajul găsit în Biserica Domnească din Curtea de Argeş, în faţa căruia Nicolae Iorga a îngenuncheat şi şi-a cerut iertare?
Un text de Bogdan Gâlculescu

O minune ascunsă

În timp ce autocarele cu turişti se varsă la Mănăstirea lui Manole, mînate de ghizi grăbiţi, iar lumea n-are timp să se închine pentru că fotografiază, o minune rămîne ascunsă, în singurătate – este Biserica Domnească a Basarabilor. Rarii trecători care au inspiraţia să-i treacă pragul rămîn fascinaţi – sub cupola întunecoasă, aureolele sfinţilor licăresc palid, a reproş. Sînt fresce de secol XIV, care l-ar face invidios şi pe Giotto. Cu economie de mijloace, cîteodată cu numai două culori (un albastru translucid şi un bej saturat, sticlos), meşterii au înfăţişat cetele îngereşti, iar feţele apostolilor sînt migălos construite. Ici, o vezi pe Maica Domnului într-o ipostază aproape laică, ţinîndu-şi cu greu pîntecul umflat, sub pulpanele hainei, colo – tîlharii din dreapta şi stînga lui Hristos îşi poartă crucile parcă dansînd, dezvăluind o uluitoare anatomie. Şi dacă mai ai norocul ca vizita să-şi fie ghidată de Puşa Teodorescu, sufletul acestui monument, o femeie uluitor de bine informată şi dornică să-ţi explice, să te plimbe printr-un mileniu de istorie a artei, atunci chiar că nu vei uita multă vreme Biserica Domnească…

De la legendă la istorie

Nu se ştie cu exactitate cine a ridicat acest lăcaş şi nici în ce an a făcut-o. Pisania de deasupra uşii de intrare a fost distrusă de două sute de ani. Oricum, biserica se află în spaţiul Curţii Domneşti a Basarabilor iar construcţia ei se pare că s-a întins pe zeci de ani, în perioada legendară a fondării Ţării Româneşti, de la sfîrşitul secolului al XIII-lea şi pînă la jumătatea secolului al XIV-lea. E o vreme a misterului. Unele tradiţii vorbesc despre descălecarea lui Negru Vodă, pe la 1215, un voievod din Făgăraş, care a trecut munţii, la Cîmpulung, probabil în urma atacurilor cavalerilor teutoni, implantaţi în Ţara Bîrsei, la 1211, de regele ungar Andrei al II-lea. De la Cîmpulung, el va străbate dealurile şi va fonda capitala, Curtea de Argeş. De aici, legenda îşi dă frîu liber – Negru Vodă avea un cal înaripat, cu care îi bătea pe tătari, ridica stăvilare pe Dîmboviţa ca să inunde valea, în calea duşmanilor, răpea, la hotarul Moldovei, femei venite la tîrg (o nouă răpire a Sabinelor…), ridica fortăreţe în locuri inaccesibile (precum cea de la Cetăţeni) şi cîte şi mai cîte. Ce reţin istoricii din legende? Că este posibil ca să fi existat mai mulţi domni ai locului, poate şefi cumani, poate voivozi veniţi peste munţi, care, pe fondul atacurilor tătarilor, ce au slăbit pînă la anihilare puterea Regatului Ungar, au unit mai multe căpetenii din văile de sub munte, constituind o structură politică feudală numită Ţara Românească. Oricum, istoria „oficială” începe după 1310, cînd boierii ţării îl aleg domn pe Basarab I, fiul lui Negru Vodă. De aici avem documente – „Cronica pictată de la Viena” povesteşte lupta lui Basarab I cu regele ungar Carol Robert de Anjou, la încă neidentificata Posada. După victoria valahilor, cu prada de război şi din comerţ, Curtea de Argeş înfloreşte. Sîntem pe la 1330. Dinastia Basarabilor se întăreşte – întîiul născut al Domnului, Nicolae Alexandru, va ajunge să trateze cu noul rege al Ungariei, Ludovic, o vasalitate convenabilă. E şi timpul ridicării Bisericii Domneşti. Lui Nicolae Alexandru îi va urma la tron fiul său, Vlaicu, al treilea Basarab, apoi dinastia va continua cu Radu I (zis cel Negru, în timpul căruia se va termina zugrăveala Bisericii domneşti), tatăl lui Mircea cel Bătrîn. Apoi istoria se învaţă la şcoală.

Misteriosul mormînt nr. 10

Anii au trecut, nemiloşi, peste Biserica Domnească. Multe au văzut bătrînele ziduri. Incendii, cutremure, inundaţii. Ba chiar restauratori nepricepuţi. Pe la 1827, noii „ctitori” scot pardoseala de cărămidă, considerată prea modestă, strivesc pietrele mormintelor voivodale din sfîntul lăcaş, jefuiesc tot ce le cade în mînă, compromit zugrăveala. Abia la începutul secolului al XX-lea, „Comisiunea Monumentelor Istorice” desemnează o echipă de savanţi, printre care şi marele Nicolae Iorga, care să cerceteze ce se mai poate salva. Sînt înlăturate rîndurile de cărămidă şi, surpriză! Apar 14 morminte, dintre care unul, mormîntul nr. 10, este găsit intact! Lespedea care-l acoperă nu poartă însă nici o inscripţie ci doar un desen straniu – un Arbore al Vieţii, încununat de o stea cu 12 colţuri, formată din tot atîtea triunghiuri echilaterale. În mijlocul stelei –alt simbol solar. Racla de piatră mai are săpată, la picioarele mortului, o cruce templieră, şi la cap – o Stea a lui David! Arheologii abia îşi ţin răsuflarea. Lespedea este trasă la o parte şi, din negrul mormînt, apare vedenia unui nobil cavaler. Pe cap poartă o diademă de mărgăritare, strînsă cu un lanţ de aur peste părul lung. O tunică din mătase purpurie, veneţiană, împodobită cu zvastici, îi acoperă pieptul. Treizeci de nasturi de aur încheiau haina, trînsă la mîneci, la piept şi la gît cu mărgăritare. Un guler de dantelă, lucrată în mătase şi aur, amintea de moda galantă a Apusului. Cavalerul era încins cu o centură brodată cu aur, care se strîngea cu o uluitoare pafta de aur, înfăţişînd un castel cu două turnuri. În faţă, pe smalţ albastru, un Dragon de argint cu cap de femeie strălucea enigmatic. Inele dăltuite cu litere latine se vedeau pe oasele descărnate ale mîinilor. Apoi, deodată, în contact cu aerul, ţesăturile minunate s-au pulverizat, rămînînd, ici-colo, cîteva petice! Disperat, marele Iorga a căzut atunci în genunchi şi s-a rugat de iertare. Dar ireparabilul se produsese. După ce au făcut fotografii, arheologii au adunat relicvele şi au plecat la Bucureşti. Nici pînă astăzi nu se ştie al cui este acest mormînt. Unii au crezut că măreţul Cavaler cu Dragon ar fi Radu Negru dar nimic nu e sigur… Se ştie însă cu siguranţă că Iorga i-ar fi zis Reginei Maria, care făcuse o pasiune pentru inelele Cavalerului: “Majestate, lăsaţi-le! Sînt ale Dinastiei Basarab, nu ale Casei Hohenzollern-Sigmaringen”. Relicvele se pot vedea, şi astăzi, la Muzeul Naţional de Istorie.